Unde`or fi ele tinereţile sau cum se pregăteşte Silvy pentru BAC-ul la sport

Cine mă cunoaşte, ştie foarte bine că sunt o mare pasionată de sport. Am fost dintotdeauna şi sper să nu se schimbe nimic în privinţa asta.

Problema e că de când am avut nenorocul de a-mi rupe mâna anul trecut la baschet, nu m-am mai ţinut de treabă. Vacanţa de vară mi-am petrecut-o într-o relaxare totală (de care sunt extrem de mândră, că o meritam) iar de când a început şcoala , am fost stresată cu diverse încât tot ce ajungeam să visez era somn, mult somn.

Ei şi acum, că tot se apropie examenul, am zis să încep să mă pregătesc puţin şi pentru proba de sport, nu de alta dar nu vreau să am şocuri acolo. Mai bine acum şi am timp să le remediez. Daaaaaar, am constatat cu extremă nemulţumire că am ajuns o MĂ-MĂ-LI-GĂ!!!!

Bineînţeles că de la atâta tastat şi clica-clica prin fireworks, photoshop şi alte alea am făcut muşchi la degete. Restul corpului meu însă… jale!

M-am străduit în seara asta să îmi reamintesc cum se mai fugea repede-repede pe 50 de metrii. Era să intru cu capul în asfalt pentru că nu mai ştiu să pornesc iar pe parcurs am senzaţia că păşesc exact ca PĂSĂRI-LĂŢI-LUNGILĂ… picioarele mele cumva se rătăcesc între poziţia cea mai înaltă în alergare şi asfalt… cumva nu mai ating pămîntul.

Apăi frate, am ajuns de tot râsul. Nu mai zic nimănui că am premii la sport (inclusiv viteză) până nu-mi revin, că-mi zice lumea că mint.

Mă retrag în ruşinea mea înapoi în pat, probabil o să mă mai minunez în sinea mea vreo două ore (până mai trece puţin şocul) de “performanţa” de azi şi mâine o iau de la capăt, că m-a făcut mama fată ambiţioasă!